Accenti

Accenti pe realitate. Stau si astept intr-un loc oarecare, intre doua note ascutite, si realitatea se deruleaza prin fata mea intr-o fuga necontenita. Oamenii vin si trec, cu capetele plecate sau sporovaind vesel cu cei din jur, cu mainile indesate in paltoane sau cu privirea pierduta pe cer, o masa indistincta pe fundalul gri al orasului. Foarte rar imi este atentia atrasa spre un individ aparte si atunci cand lucrul acesta se intampla, ma intreb de ce...

Sunt acele persoane in multime care iti atrag atentia involuntar, persoane care par mai reale decat celelalte. Desi real este un termen care nu permite grad de comparatie, nu cred ca pot pune in cuvinte mai bine de atat. Sunt acele persoane care sunt desenate mai bine, oameni care au conturul ascutit, cu ochi lucitori si culori vii. Ciudat este insa ca nu ii pot incadra intr-o cateogire aparte, sunt ca toti altii, dar ceva inexplicabil imi atrage atentia asupra lor. Ies in relief dintr-un motiv sau altul, indiferent de varsta, statut social, cat de "prezentabili" sunt sau nu, pur si simplu in ochii lor se oglindeste o realitate mult mai palpabila ca a celorlalti.

Sunt curios daca si eu intru in aceasta categorie sau sunt unul dintre cei care se pierd, amorf, in masa gri care trece pe strada, traind in lumea lui.

Pe de o parte, as prefera sa fiu parte din cei care nu ies in relief... Cand ma uit la o persoana din aceasta, parca simt ca ii invadez lumea cu indiscretia mea, ca si cum privirea mea ar incerca sa patrunda dincolo de oglinda in care ma reflect si sa aflu, de fapt, cine sunt?

Fragmente de portativ (2)

Eu: Te-ai transformat...
Ea: Nu pe mine ma asteptai?
Eu: Nu chiar, dar--
Ea: Dar ma vezi la fel de des, nu se poate sa nu-ti fi atras atentia.
Eu (perplex): Chiar nu cred ca te cunosc. Vreau doar--
Ea: Sa te duc la ea. Sa te ajut cu ea?
Incuviintez. Ea rade, un ras usor si machiavelic ca si cum stie raspunsul la tot si ar fi o joaca pentru ea sa-mi faca pe plac dar o parte sadica din ea mai vrea sa se joace.
Ea: Crezi ca te asteapta?
Eu: Nu cred, dar poate...
Ea: Nici nu cred ca te mai cunoaste dar oricum...
Si s-a transformat.
Si multumesc ca m-ai trezit...

Trepte in La minor

O gama simpla, naturala, cam cum este si viata noastra. Sunete melodioase, cu accente domoale si treceri usoare, ca o dimineata tarzie cand inca nu te-ai trezit destul incat sa realizezi ca o noua zi sta sa inceapa. Acorduri melancolice, fumate la o tigara seara pe balcon, visand la o perfectiune indepartata, cu terte usor de luat printre rotocoalele de nicotina care iti amortesc simturile. Si o lejeritate deosebita, cu pentatonice rapide care te implica brusc in monotonia zilei dar te tin in amorteala ca sa nu realizezi ca ce faci astazi ai facut si ieri si poate o sa faci si maine.

Monoton si repetitiv, dar totusi atat de potrivit. Vorbesc in numele meu, altceva nu pot sa fac si sunetul unui La central imi bubuie in urechi fara contenire. Imi suna din telefonul "drag" la care trebuie sa raspund in continuu si sa iau deciziile corecte (care uneori este imposibil) si ma bantuie peste tot. Il aud din neant, din mica mea melodie pe care o asociez unor ochi de o coloratura deschisa dar imposibil de precizat.

Poate ca am intrat in acest sistem la o varsta mult prea frageda, dar a ajuns sa-mi placa. A ajuns sa-mi placa ideea ca fac ceva si ca ajut pe cineva si am satisfactia ca, la sfarsitul zilei, dupa ce am spalat toate reprosurile clientilor spuse intr-un moment de furie, ei mi-au multumit. In mod ideal nici nu ar trebui sa fie nevoie de mine, monotonia nu ar permite nimic sa-i altereze cursul. Dar, o retea de genul asta intra in ciclul de monotonie prin problemele care apar.

Insa am observat un lucru care ma sperie usor. Treapta cu treapta, ton cu ton, scad in robotizare. O rutina de diagnostic repetata la nesfarsit, adaptata doar pe-aici pe-colo in functie de om... uneori e greu sa tii minte ca la celalalt capat este alta fiinta umana si sunt convins ca uneori si ei uita acest lucru. Sunt insa acele persoane care te invigoreaza cand vorbesti cu ele. Sunt convins ca aproape toate sunt persoane care lucreaza intr-un domeniu asemanator cu al meu si de-asta tin minte.

Nu mai comunicam ca de la om la om, comunicam prin prisma unor protocoale, unor rutine, unor sabloane prestabilite. Timpul si standardul de eficienta nu permit altceva. Trist... Totul a ajuns sa fie un business in care nu oferi un serviciu unui om ci unui client. Clientul acela care nu are identitate, este doar o masa cu un profil prestabilit, cu niste nevoi pe care stii sa le atingi. Si la fel, clientul nu interactioneaza cu un om, ci cu un operator, tehnician, reprezentativ, sef de birou. Cam atat...

Si melodia se deruleaza in La minor, dominanta suna pentru a ma incatusa iar in monotonie.
Am nevoie de nicotina...

Fragmente de portativ (1)

Franturi de vise:

Intrebarea 4.
Eu: Ma mai iubesti?
Ea: Nu!
Si sarutul ei mi-a acoperit simturile. Dar, ciudat, sarutul ei nu mintea si totusi, daca n-ar fi raspuns cinstit la intrebare, magia s-ar fi rupt. Si in momentul in care m-a sarutat atunci pentru prima oara, timpul s-a oprit si urmatoarele intrebari n-au mai existat.
Intrebarea 8.
Ea:Mai intreaba-ma o data!
Eu(nesigur): Ma iubesti?
Ea: Da!
Si jocul s-a oprit.
Eu: Atunci de ce ai zis prima oara ca nu?
Ea: Pentru ca daca raspundeam da, as fi mintit si jocul s-ar fi destramat. M-ai intrebat daca te mai iubesc si am raspuns nu pentru ca de-abia acum incep sa te iubesc.

Disonanta

Sau poate armonie? Am o intrebare pentru voi, publicul meu inexistent: incotro?

Eu nu stiu. Sa spunem ca ma invart ca un orb in jurul unui tel inefabil. Saracul tel, nu ar fi el inefabil daca nu as fi eu orb. Si sunt orb pentru ca mi-am scos singur ochii.

Mi-am scos singur ochii pentru ca nu am crezut pana la capat. Si nu am crezut pentru ca stiam ca pana la urma voi gasi adevarul. Ei da! Si acum ca ai intrezarit adevarul ce faci? Te arunci cu capul inainte in ceva care te depaseste? Ei, dar aroganta ta iti da curaj, ca de obicei, nimica nu este de neatins pentru tine si esti constient ca totusi ai putea.

Si atunci? O simpla imagine si o realitate pe care o filtrezi prin prisma unor amintiri care si-au pierdut culoarea acum un deceniu. Le vezi prin alb si negru si gri-ul il ignori. Trebuia sa fii o gama minora, poate bemolul acela care pleca te trezea la realitate cu marginile lui ascutite si sunetul domol. Si acum, ignori totul in speranta ca atingi o stea care s-ar putea sa te mistuie, sa iti stearga intreg scopul din existenta.

Dar poate atunci uitarea ar fi dulce si completa. Recompensa pe care o merit pentru tot ce am facut si mai ales, gandit. Gandurile dau putere nu? Daca steaua te arde, te vei multumi doar cu imaginea pe care ai vazut-o printre gene: lacrima unui inger si un zambet. Nu, nu este o poveste de dragoste... de ce ar fi?

Incotro? Alta data, acum trebuie sa ma gandesc la o poza si un nume atasat de ea.

Prima nota

De ce Si Major?

Pentru ca imi place si pentru ca reprezinta un mic joc de cuvinte pentru identitatea mea. Nu va ganditi la implicatii muzicale prea adanci in acest titlu, pentru ca ele nu exista dincolo de un nivel elementar. Dar cum totul se roteste in jurul muzicii, sa spunem ca eu aici imi gasesc armonia.
Vom vedea ce va fi...